Teorii ale inteligenţei

Inteligenţa rămâne unul dintre conceptele controversate ale psihologiei. În continuare vă prezint trei dintre cele mai importante teorii despre inteligenţă: teoria genetică, teoria factorială şi teoria inteligenţelor multiple.

Teoria genetică
Savantul elveţian Jean Piget a fost unul dintre pionierii studiului gândirii la copii. Observând modul în care aceştia rezolvă problemele, Piget a ajuns să presupună o teorie proprie asupra dezvoltării inteligenţei, pe care o vede dintr-o perspectivă genetică constructivă: copii îşi construiesc propriile mijloace (cunoştinţe procedurale), teorii şi idei (cunoştinţe factuale) despre lumea în care trăiesc pe baza interacţiunii active şi explorării mediului lor fizic şi social. Ideea de bază de la care a pornit Piget a fost aceea că oamenii trebuie să se adapteze la mediul în care trăiesc, iar adaptarea se face prin organizarea comportamentelor şi cunoştinţelor. El consideră că orice act, chiar şi cel mai simplu, presupune organizare, ce nu este posibilă fără intervenţia a două procese: asimilarea (procesul prin care informaţia nouă este încadrată în cea deja existentă) şi acomodarea (crearea de noi informaţii).

Piget afirma că cele două procese se produc simultan: în cunoaşterea activă a mediului înconjurător, copii încearcă, concomitent, să încadreze noile cunoştinţe în rândul celor deja existente şi să genereze cunoştinţe noi.
Specificul teorii este acela că se referă la inteligenţă preponderent din perspectiva dezvoltării proceselor intelectuale logice şi precizează patru etape ale evoluţiei cognitive umane:

»» stadiul senzorio-motor (0-2 ani): în această perioadă, copii descoperă relaţiile dintre ceea ce percep şi propriile acţiuni (de obicei motorii). Ei sunt foarte interesaţi de tot ceea ce le oferă sunete sau imagini interesante, iar în primul an de viaţă învaţă să pună ceea ce fac în legătură cu oamenii sau cu obiectele din jur. În principiu, ei caută să înveţe cum să reacţioneze la schimbările mediului şi cum să îl controleze. Cea mai importantă achiziţie în această perioadă (care dubutează după vârsta de 6 luni şi se încheie la 24 de luni) este permanenţa obiectelor - conştientizarea faptului că obiectele există, chiar dacă nu mai sunt vizibile.
»» stadiul preoperaţional (2-7 ani): derpinderea mersului şi a limbajului sunt cele mai importante realizări ale perioadei şi ambele fac din copilul preşcolar un explorator perseverent al mediului înconjurător. Trei sunt caracteristicile principale ale stadiului: 1) apare un anume tip de gândire cauzală, prin care copiii încearcă să-şi explice ceea ce se petrece în jur (dar nu putem vorbi de un raţionament logic, de aceea stadiul este numit pre-operaţional), 2) amestecul realului cu imaginarul şi imposibilitatea de a trece dincolo de aparenţe şi 3) egocentrismul, faptul că la această vârstă copiii nu pot vedea lucrurile din punctul de vedere al celuilalt, ci numai din propria perspectivă.
»» stadiul operaţiilor concrete (7-11 ani): stadiul este considerat un "punct de cotitură" în evoluţia inteligenţei la copil. În această etapă, copiii încep să aplice reguli logice operaţiilor de transformare a informaţiilor pentru a rezolva problemele cu care se confruntă. Achiziţiile cele mai importante ale stadiului sunt clasificarea, categorizarea (inclusiv conceptul de număr) şi conservarea proprietăţilor fizice ale obiectelor. Acum, copilul trebuie să aibă un corespondent concret în realitate, manipularea simbolurilor abstracte fiind dificilă. Inteligenţa lui este inductiv-logică şi comcretă.
»» stadiul operaţiilor formale (11-15 ani): în acestă etapă, tinerii sunt capabili să lucreze cu concepte abstracte şi să facă operaţii cu operaţii (combinări, permutări, aranjamente). Consecinţa se manifestă în planul logicii gândirii. Ea devine deductivă, ceea ce presupune competenţa de a face raţionamente nu numai pornind de la fapte (ca în logica inductivă), ci şi de la ipoteze (dacă..., atunci...).

Meritul lui Piget este acela de a fi arătat modul în care evoluează inteligenţa, faptul că ea îşi are originea în interacţiunile senzorio-motorii ale copiilor cu mediul înconjurător încă înainte de achiziţionarea limbajului. Teoria sa este de natură cosntructivă, deoarece insistă mult pe construirea inteligenţei pe baza interacţiunilor dintre individ şi mediul său.
Este şi o teorie genetică pentru că se axează pe explicarea naşterii (genezei) şi evoluţiei proceselor cognitive.

Teoria factorială
Teoria factorială susţine carcaterul complex, multidimensional al inteligenţei. Charles Spearman, psiholog britanic care a trăit la începutul secolului XX, a examinat performanţele mai multor oameni în îndeplinirea unor sarcini (orientare în spaţiu, calcul aritmetic, evaluarea unor sunete muzicale). El a constatat că performanţa unei persoane la o singură sarcină corelează (relaţionează) pozitiv cu cea de la celelalte sarcini. Pe această bază, Spearman a dedus că toate sarcinile respective trebuie să aibă ceva în comun, iar succesul oamenilor depinde de posedarea unei aptitudini generale, numite factor g. Întrucât acest factor g era atât de important în toate sarcinile, a fost considerat cel mai important aspect al inteligenţei. Pe lângă factorul g, Spearman a susţinut şi existenţa unor factori s (specifici), diferiţi de la o sarcină la alta, în funcţie de condiţiile concrete ale activităţii (artistice, ştiinţifice, sportive). Teoria lui Spearman este cunoscută sub numele de teoria bifactorială a inteligenţei.
Dezvoltând teoria lui Spearman, psihologul american L.L. Thurstone, maestru al analizei factoriale, a identificat şapte factori (numiţi abilităţi mentale primare) ca fiind elemente de bază ale inteligenţei:

1) Înţelegere verbală (abilttatea de a înţelege semnificaţia cuvintelor);
2) Fluenţă verbală (abilitatea de a găsi rapid cuvintele);
3) Aptitudinea numerică (abilitatea de a lucra cu numere, de a efectua calcule);
4) Aptitudini spaţiale (abilitatea de a vizualiza raporturile formă-spaţiu);
5) Rapiditatea percepţiei (abilitatea de a surprinde rapid detaliile, de a sesiza asemănările şi deosebirile dintre imaginile prezentate);
6) Memoria (abilitatea de a reproduce stimulii verbali);
7) Raţionament inductiv şi deductiv (abilitatea de a găsi o regulă generală în instanţele prezentate).

L. Thurstone elaborează un set de teste cu scopul avaluării fiecăreia dintre abilităţi. Aceşti factori nu sunt complet independenţi, ei se întrepătrund, ceea ce asigură o susţinere conceptului de factor general de inteligenţă al lui Spearman. În concluzie, abordarea factorială vede inteligenţa ca o aptitudine generală (factorul g) rezultă din combinarea, într-o anumită măsură, a mai multor aptitudini specifice (factori s).

Teoria inteligenţelor multiple
Howard Gardner a propus o abordare a inteligenţei similară, din mai multe puncte de vedere, cu teoria factorială. Gardner introduce noţiunea de inteligenţă multiplă, susţinând că nu există doar un singur tip de inteligenţă, ci, se pare, cel puţin şapte tipuri distincte de inteligenţă. Acestea sunt:

1) inteligenţă lingvistică;
2) inteligenţă logico-matematică;
3) inteligenţă spaţială;
4) inteligenţă muzicală;
5) inteligenţă corporal-kinestezică;
6) inteligenţă interpersonală,
7) inteligenţă intrapersonală.

Primele trei tipuri sunt componente obişnuite ale inteligenţei şi sunt măsurate de testele standard de inteligenţă. Ultimele patru tipuri de inteligenţă par a ţine mai degrabă de domeniul aptitudinilor speciale şi se dezvoltă într-o măsură mai mare sau mai mică în funcţie de ereditate, pregătire şi de ceea ce promovează mediul cultural. Ideile lui Gardner cu privire la inteligenţele multiple sunt incitante mai ales dacă măsurarea acestor ablităţi vor putea permite predicţia performanţelor profesionale viitoare ale individului.

Bibliografie

Psihologie: manual pentru clasa a X-a / Adrian Neculau (coord.), Luminiţa Iacob, Dorina Sălăvăstru, ... - Iaşi: Polirom, 2006