Omul natural, omul social

Ce experienţe ar fi necesare pentru a reuşi să cunoaştem omul natural şi care sunt mijloacele pentru a face eceste experienţe în sânul societăţii? (...) sufletul omenesc modificat în sânul societăţii datorită unor cauze ce se repetau mereu, datorită unei mulţimi de cunoştinţe caştigate şi de erori, datorită schimbărilor intervenite în constituţia corpului şi tulburărilor continue provocate de pasiuni, şi-a schimbat înfăţişarea în aşa măsură încât a devenit aproape de nerecunoscut (...) Dar atât timp cât nu cunoaştem defel omul natural, în zadar vrem să determinăm legea pe care a primit-o sau cea care se potriveşte cel mai bine constituţiei lui.
Tot ce putem vedea limpede în legătură cu această lege este că, pentru a fi lege, ea îl obligă să i se poată supune în mod conştient; apoi, pentru ca această lege să fie naturală, mai trebuie să vorbească nemijlocit prin glasul naturii. Lăsând deci deoparte toate cărţile ştiinţifice care nu ne învaţă decât să vedem aşa cum s-au făcut ei înşişi şi cugetând asupra primelor şi celor mai simple activităţi ale sufletului omenesc, cred că disting două principii anterioare raţiunii: unul care ne face să fin puternic interesaţi de bunăstarea şi conservarea noastră şi altul care ne inspiră repulsie naturală în faţa pieirii şi suferinţei oricărei fiinţe simţitoare şi în primul rând a semenilor noştri. Din unirea şi îmbinarea pe care spiritul nostru este în stare s-o realizeze cu aceste două principii, fără a fi necesar să fie introdus aici şi principiul sociabilităţii, ni se pare că decurg toate regulile dreptului natural; reguli pe care raţiunea este apoi silită să le stabilească pe alte baze atunci când, prin dezvoltarea sa treptată, ea a reuşit să înăbuşe natura.

(Jean-Jacques Rousseau, Discurs asupra inegalităţii dintre oameni)