Eroarea liberului arbitru

Astăzi nu mai avem milă faţă de ideea "liberului arbitru": ştim prea bine ce înseamnă - este cea mai dubioasă dintre şmecheriile teologilor, având drept scop ca omenirea să devină "responsabilă" în înţelesul dorit de ei, adică să devină dependentă de ei. (...) Dau aici numai psihologia "tragerii la răspundere". Pretutindeni unde sunt căutate responsabilităţi, cel care caută este de obicei instinctul voinţei de a pedepsi şi judeca. (...) doctrina voinţei a fost inventată în principal în scopul pedepsirii, adică cu intenţia de a găsi vinovaţi. Toată vechea psihologie, psihologia voinţei, are ca premisă faptul că inventatorii ei, preoţii din fruntea vechilor comunităţi, voiau să-şi creeze dreptul de a pedepsi - sau să creeze acest drept pentru Dumnezeu. (...) Oamenii erau consideraţi "liberi" pentru a putea fi judecaţi şi pedepsiţi - pentru a putea fi făcuţi vinovaţi: prin urmare, orice acţiune trebuia socotită ca fiind deliberată, originea oricărei acţiuni trebuia găsită în conştiinţă. (...) Astăzi, când am păşit în direcţia opusă, când (...) în special noi, imoraliştii, încercăm din toate puterile să eliminăm din lume noţiunile de vină şi pedeapsă. (...) Nu există în ochii noştri adversari mai înverşunaţi decât teologii, care continuă, prin ideea de "oridine morală a lumii", să contamineze cu "pedeapsă" şi "vină" inocenţa devenirii. Creştinismul e o metafizică a călăului.

(Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor)