Principiul celei mai mari fericiri

Poziţia care acceptă ca fundament al moralei utilitatea sau principiul celei mai mari fericiri susţine că acţiunile sunt juste în măsura în care tind să promoveze fericirea şi injuste în măsura în care tind să producă opusul fericirii. Prin "fericire" se înţelege plăcerea sau absenţa suferinţei; prin nefericire durerea şi privarea de plăcere. (...) O astfel de teorie a vieţii provoacă multor minţi (...) o repulsie de neînvins. A preusupune că viaţa nu are (...) un scop mai înalt decât plăcerea, nici un obiect mai bun şi nobil pentru dorinţă şi efort, este după ei absolult josnic şi înjositor: o doctrină demnă doar pentru porci. (...)
Potrivit Principiului celei mai mari fericiri (...) scopul suprem cu referire la care şi pentru care sunt dezirabile toate celelalte lucruri (fie că ne gândim la binele nostru, fie la cel al altor oameni) este o existenţă ferită pe cât posibil de durere şi cât mai bogată posibil în plăceri atât în pirvinţa calităţii, cât şi a cantităţii.

(John Stuart Mill, Utilitarismul)