Temeiul legitimităţii
Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanţuri. Cum s-a produs această schimbare? Nu ştiu. Ce o poate face să fie legitimă? Cred că pot răspunde la această întrebare. Ordinea socială este însă un drept sfânt, care stă la baza tuturor celorlalte. Totuşi, acest drept nu vine nicidecum de la natură, ci este întemeiat pe convenţii. Prolema e de a şti care sunt aceste convenţii.
Statul constituie, asemenea uniunilor politice care l-au precedat în istorie, un raport de dominare a oamenilor de către oameni, bazat pe instrumentul exercitării legitime (mai bine zis: considerate legitime) a constrângerii. Pentru ca statul să existe, trebuie aşadar ca cei dominaţi să se supună autorităţii celor ce se pretind a fi la un moment dat dominatorii.
O putere legitimă poate guverna fără frică, încrezându-se în consensul populaţiei; cea nelegitimă manifestă frică faţă de popor, propria violenţă stârnind violenţa celorlalţi; din frică, aceasta caută să-şi asigure poziţia printr-o teroare crescândă, astfel că frica devine starea de spirit fundamentală a tuturor. Legitimitatea este ca o formulă magică, ce prin încredere creează o ordine indispensabilă; nelegalitatea este domnia violenţei, care generează, prin neîncredere şi frică, la rândul ei violenţa. Temeiul legitimităţii este oricând îndoielnic, susceptibil de a fi obiectul criticii (...) orice tip de legitimitate este permanent expus primejdiei. Intelectul îl poate foarte uşor contesta. Totuşi, întrucât singura opţiune care există este cea dintre legitimitate şi despotism, legitimitatea rămâne singura cale graţie căreia omul poate trăi fără frică şi care permite corectarea erorilor. De aici, respectul intelectual faţă de sursa legitimităţii. Epoca noastră o vede în alegeri şi în voturi. În stările de lucruri legitime, infinit de multe aspecte prezintă neajunsuri, sunt nedrepte, inoportune. (...) Cunoştinţa legitimităţii acceptă mari neajunsuri numai pentru a evita răul absolut, teroarea şi frica, proprii regimului despotic. Libertatea politică nu este fructul intelectului pur, ci este dependent de legitimitate. Pentru ca forţa să nu ducă la autocraţie este necesar ca utilizarea ei să fie legitimă. Numai prin legitimitate există libertatea, pentru că prin ea forţa este încătuşată. Acolo unde legitimitatea dispare, este distrusă şi libertatea.
(Jean-Jacques Rousseau, Contractul social)
Statul constituie, asemenea uniunilor politice care l-au precedat în istorie, un raport de dominare a oamenilor de către oameni, bazat pe instrumentul exercitării legitime (mai bine zis: considerate legitime) a constrângerii. Pentru ca statul să existe, trebuie aşadar ca cei dominaţi să se supună autorităţii celor ce se pretind a fi la un moment dat dominatorii.
(Max Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie)
O putere legitimă poate guverna fără frică, încrezându-se în consensul populaţiei; cea nelegitimă manifestă frică faţă de popor, propria violenţă stârnind violenţa celorlalţi; din frică, aceasta caută să-şi asigure poziţia printr-o teroare crescândă, astfel că frica devine starea de spirit fundamentală a tuturor. Legitimitatea este ca o formulă magică, ce prin încredere creează o ordine indispensabilă; nelegalitatea este domnia violenţei, care generează, prin neîncredere şi frică, la rândul ei violenţa. Temeiul legitimităţii este oricând îndoielnic, susceptibil de a fi obiectul criticii (...) orice tip de legitimitate este permanent expus primejdiei. Intelectul îl poate foarte uşor contesta. Totuşi, întrucât singura opţiune care există este cea dintre legitimitate şi despotism, legitimitatea rămâne singura cale graţie căreia omul poate trăi fără frică şi care permite corectarea erorilor. De aici, respectul intelectual faţă de sursa legitimităţii. Epoca noastră o vede în alegeri şi în voturi. În stările de lucruri legitime, infinit de multe aspecte prezintă neajunsuri, sunt nedrepte, inoportune. (...) Cunoştinţa legitimităţii acceptă mari neajunsuri numai pentru a evita răul absolut, teroarea şi frica, proprii regimului despotic. Libertatea politică nu este fructul intelectului pur, ci este dependent de legitimitate. Pentru ca forţa să nu ducă la autocraţie este necesar ca utilizarea ei să fie legitimă. Numai prin legitimitate există libertatea, pentru că prin ea forţa este încătuşată. Acolo unde legitimitatea dispare, este distrusă şi libertatea.
(Karl Jaspers, Originea şi sensul istoriei)
Comentarii
Trimiteți un comentariu