Teoria falsificabilităţii

Toată activitatea ştiinţifică este orientată spre creşterea cunoaşterii obiective. (...) Munca noastră este failibilă, ca orice muncă omenească. Facem mereu greşeli şi există standarde la nivelul cărora putem să nu ne ridicăm — standarde de adevăr, de conţinut, de validitate etc. Limbajul, formularea problemelor, apariţia unor noi probleme situaţie, teoriile concurente, critica reciprocă prin intermediul argumentului — toate acestea sunt mijloace indispensabile pentru creşterea cunoaşterii ştiinţifice. (...) Oamenii de ştiinţă încearcă să-şi elimine teoriile false (...).

(Karl Popper, Subiectiv versus obiectiv în cunoaştere)

Modul în care cunoaşterea progresează şi, în primul rând, cunoaşterea ştiinţifică, se face prin anticipări neîntemeiate (şi care nu pot fi în principiu întemeiate), prin presupuneri, prin încercări de rezolvare a problemelor, prin conjecturi. Aceste conjecturi sunt sub un control critic, şi anume, prin tentative de infirmare care includ teste critice severe. Ele pot supravieţui acestor teste, dar nu pot fi niciodată întemeiate definitiv. (...) Critica conjecturilor este de o importanţă hotărâtoare (...) chiar şi infirmarea unei torii — adică, a oricărei încercări serioase de a rezolva o problemă — este întotdeauna un pas înainte care ne duce mai aproape de adevăr. Acesta este modul în care putem învăţa din propriile greşeli.

(Karl Popper, Conjecturi şi infirmări)