Problema principiului

Dintre primii care s-au îndeletnicit cu filosofia, cei mai mulţi au socotit drept principii ale tuturor lucrurilor doar pe acelea de tipul materiei, de unde provin toate cele-ce-sunt şi care este întâia lor sursă şi ţinta finală a nimicirii lor. Fiinţa lumii ca atare ar rămâne neschimbată, dar s-ar modifica în efectele sale. Pe aceasta ei au numit-o element şi principiu al celor-ce-sunt. De aceea, ei cred că nimic nu se naşte şi nimic nu piere, dat fiind că aceeaşi natură se conservă mereu, tot aşa cum noi nu afirmăm că Socrate apare în sens absolut, atunci când la el apar frumuseţea sau priceperea la muzică, şi nici că el piere, atunci când el ar pierde aceste însuşiri, deoarece persistă substratul — Socrate însuşi — şi, în acelaşi sens, nici celelalte lucruri nici nu apar, nici nu pier. Căci mereu persistă o anumită natură — fie una, fie mai multe decât una — din care se nasc toate cele, ea însă conservându-se. (...) Căci, dacă orice apariţie şi pieire sunt, pe cât se poate, rezultatele fie ale unuia, fie ale mai multor substraturi, de ce se petrec transformările şi care le este raţiunea de a fi? Căci nu este cu putinţă ca substratul însuşi să se modifice singur pe sine. Spre exemplu: nici lemnul, nici bronzul nu sunt responsabile pentru transformarea fiecăruia dintre ele şi nici nu face lemnul patul ori bronzul statuia, ci un alt element este raţiunea transformării lor. Or, a-l căuta pe acesta înseamnă a căuta celălalt principiu, anume — cum am spune noi — de unde provine mişcarea.

(Aristotel, Metafizica)