Revoluţia copernicană

Până acum se admitea că toată cunoaşterea noastră trebuie să se orienteze după obiecte; dar, în această ipoteză, toate încercările de a stabili ceva despre ele a priori cu ajutorul conceptelor (...) au fost zadarnice. Să încercăm deci o dată, dacă n-am reuşi mai bine în problemele metafizice, presupunând că lucrurile trebuie să se orienteze după cunoaşterea noastră, ceea ce concordă şi mai bine cu posibilitatea dorită a unei cunoaşteri a lor a priori, menită să stabilească ceva asupra lucrurilor înainte de a ne fi date. Aici se petrece acelaşi lucru ca şi cu prima idee a lui Copernic, care, văzând că axplicarea mişcărilor cereşti nu dădea rezultate dacă admitea că toată armata stelelor se învârte în jurul spectatorului, încearcă să vadă dacă n-ar reuşi mai bine lăsând spectatorul să se învârtă, iar stelele, dimpotrivă, să stea pe loc. În metafizică se poate face o încercare asemănătoare (...). Această încercare reuşeşte după dorinţă şi promite metafizicii în prima ei parte, în care se ocupă anume cu concepte a priori (...) drumul sigur al unei ştiinţe. Căci după această schimbare a modului de gândire se poate foarte bine explica posibilitatea unei cunoaşteri a priori (...). Dar din această deducţie a facultăţii noastre de a cunoaşte a priori rezultă, în prima parte a metafizicii, un rezultat straniu şi în aparenţă foarte dăunător întregului scop ce se urmăreşte în partea a doua, anume că nu putem depăşi cu ea niciodată limitele experienţei posibile, ceea ce este totuşi preocuparea cea mai esenţială a acestei ştiinţe.

(Immanuel Kant, Critica raţiunii pure)