Sufletul şi trupul

Dacă sufletul, fiind curat, părăseşte trupul fără a târî după sine nimic din ale acestuia, ca şi cum nici nu s-ar fi amestecat cu el de bună voie în timpul vieţii, ci l-ar fi ocolit, căutând mereu să se reculeagă în sine, neîntrerupt stăpânit de această grijă, ceea ce este obiectul adevăratei filosofii, adică să înveţi a muri cu uşurinţă — oare aşa ceva nu este tocmai o pregătire pentru moarte? (...) Dacă este aşa, atunci sufletul, ieşind cu astfel de însuşiri din corp, se duce spre ceea ce este asemenea cu el: imperceptibil, sfânt, nemuritor, înţelept. Ajungând acolo devine fericit şi în afară de orice rătăcire, neştiinţă, temeri, pasiuni sălbatice şi orice alte păcate omeneşti. Tocmai cum se spune despre cei iniţiaţi, el va trăi o întreagă veşnicie împreună cu cei veşnici. (...)
Dacă însă sufletul iese din corp pângărit, necurat şi ca unul care, fiind împreună cu trupul, l-a îngrijit, l-a iubit, a fost încântat de el, de poftele şi plăcerile lui; dacă sub înrâurirea acestora, sufletul a ajuns să creadă că nimic altceva nu există în realitate decât ce este trupesc, ce se poate atinge sau vedea, ceea ce bea şi mănâncă şi se foloseşte de plăcerile amorului; dacă, pe de altă parte, acest suflet s-a deprins să urască, să se teamă, să fugă de ce este întunecat pentru ochi, de ce este neperceptibil pentru simţuri, de ce este numai inteligibil, şi doar prin filosofie cu putinţă de lămurit; crezi că un astfel de suflet se poate despărţi de trup, singur şi cu desăvârşire curat? (...)
Dimpotrivă, cred că iese îngreuiat cu părticile trupeşti, rămase din atingerea şi împreunarea lui cu trupul; căci s-a făcut aproape de aceeaşi fiinţă cu el din cauza convieţuirii şi grijii pe care a purtat-o faţă de trup.

(Platon, Phaidon)