Oricât am urca nu vom ajunge niciodată la suprafață
Continui să cad ... Vreau ca buruienile de care mă prind să fie mai puternice, să-mi suporte greutatea trupului și să-mi permită să mă ridic mai mult, să ajung odată la mal. Sau poate că vreau ca peretele prăpastiei să fie pustiu, lipsit de buruieni, să n-am de ce mă prinde, să cad și să mă zdrobesc odată de pietrele colțuroase de pe fund. Dar fundul e mai îndepărtat decât cred și gravitația e prea mică pentru a mă zdrobi și buruienile sunt prea slabe pentru a urca. Nu pot să urc mai mult decât cad.
Fundul, deși atât de îndepărtat, îmi pare mai aproape decât malul. Și vreau să pot să nu mai privesc în jos, să nu-mi mai imaginez fundul care-i prea departe ca să-l pot vedea de aici. Vreau să-mi crească aripi, doar să pot ajunge la mal cu ele, pe urmă mi le tai și alerg fericit, desculț. Să aștept plângând că-mi vor crește din clipă în clipă aripi? Decât să aștept mai bine aș căuta o soluție. Să încerc să escaladez pereții colțuroși ai prăpastiei.
Chiar dacă mă zgârie și mă înțeapă, mă îndrept către suprafață încet și sigur. Poate că în timp ce escaladez dau și de buruieni mai puternice care mă ajută mai mult decât cred acum. De ce sper că voi întâlni buruieni de care să mă prind? De ce nu sunt în stare să escaladez singur? Am nevoie de sprijin din când în când ca să pot urca? Am nevoie de sfaturi, încurajări venite din exterior ci nu din mine?
Da. Am nevoie. Dar cel mai mult am nevoie, nu de aripi, ci de un om. Să urcăm împreună. S-o las să se prindă de buruienile din fața mea și ea să mă lase să mă prind de buruienile din fața ei. S-o țin de mână și să n-o las să cadă atunci când obosește și ea să nu mă lase pe mine atunci când obosesc. Când zgârieturile ei sunt prea mari ca să le mai poată ignora, eu să o ajut să le vindece și când zgârieturile mele sunt prea mari ea... să mi le facă și mai mari. Dar să nu mă lase. Să nu mă lase în urmă.
Vom ști că oricât de mult am urca nu vom ajunge niciodată la suprafață. Vom fi fericiți că escaladăm și vom vrea să urcăm tot mai sus.
Fundul, deși atât de îndepărtat, îmi pare mai aproape decât malul. Și vreau să pot să nu mai privesc în jos, să nu-mi mai imaginez fundul care-i prea departe ca să-l pot vedea de aici. Vreau să-mi crească aripi, doar să pot ajunge la mal cu ele, pe urmă mi le tai și alerg fericit, desculț. Să aștept plângând că-mi vor crește din clipă în clipă aripi? Decât să aștept mai bine aș căuta o soluție. Să încerc să escaladez pereții colțuroși ai prăpastiei.
Chiar dacă mă zgârie și mă înțeapă, mă îndrept către suprafață încet și sigur. Poate că în timp ce escaladez dau și de buruieni mai puternice care mă ajută mai mult decât cred acum. De ce sper că voi întâlni buruieni de care să mă prind? De ce nu sunt în stare să escaladez singur? Am nevoie de sprijin din când în când ca să pot urca? Am nevoie de sfaturi, încurajări venite din exterior ci nu din mine?
Da. Am nevoie. Dar cel mai mult am nevoie, nu de aripi, ci de un om. Să urcăm împreună. S-o las să se prindă de buruienile din fața mea și ea să mă lase să mă prind de buruienile din fața ei. S-o țin de mână și să n-o las să cadă atunci când obosește și ea să nu mă lase pe mine atunci când obosesc. Când zgârieturile ei sunt prea mari ca să le mai poată ignora, eu să o ajut să le vindece și când zgârieturile mele sunt prea mari ea... să mi le facă și mai mari. Dar să nu mă lase. Să nu mă lase în urmă.
Vom ști că oricât de mult am urca nu vom ajunge niciodată la suprafață. Vom fi fericiți că escaladăm și vom vrea să urcăm tot mai sus.
Comentarii
Trimiteți un comentariu