Grave of the Fireflies – Mormântul Licuricilor

Pe ideea Mâine am examen. Ce film îmi recomandați?, am vrut să mă uit la un film trist în seara asta și google mi-a recomandat Grave of the Fireflies. Mormântul licuricilor m-a impresionat atât de mult încât acum scriu articolul ăsta pe blog. Niciodată n-am mai încercat să fac asta. Și nu pentru că n-am mai văzut filme care să mă impresioneze ci pentru că ideea de a scrie despre filme mă speria puțin. Aveam proasta concepție că trebuie să fii cine știe ce cinefil ca să-ți poți spune părerea despre un anumit film.

„Toți dorim să ne ajutăm reciproc. Aceasta e natura umană. Să trăim din fericirea celorlalți, nu din suferința altora. Nu vrem să urâm sau să ne disprețuim unii pe alții. În lumea asta este loc pentru fiecare. Pământul este destul de bogat ca să-i hrănească pe toți. Modul de a trăi poate să fie liber și frumos. Dar am pierdut calea. Lăcomia a otrăvit sufletele oamenilor, a ridicat bariere de ură, ne-a redus la mizerie și la vărsare de sânge.”

(Mesajul lui Charlie Chaplin către umanitate)

Am subliniat „am pierdut calea” pentru că despre asta este Mormântul licuricilor. Despre cum lăcomia care a ridicat bariere de ură între popoare poate să distrugă viața a numeroase familii, poate să lase niște copii pe drumuri, niște copii ca și Seita și Setsuko. Doi frățiori rămași orfani după moartea mamei, în urma unui bombardament american din timpul Celui de Al Doilea Război Mondial. Seita și Setsuko se luptă se supraviețuiască dar, în același timp, nu uită nici să se joace. Când vedeau un avion pe cer ei nu strigau veseli „avion cu motor...” așa cum făceam noi în copilărie, ci alergau îngroziți să se adăpostească.

Mai multe nu vreau să vă povestesc despre film pentru că așa v-aș putea spoilări. Vă las pe voi să vă uitați și să-mi spuneți cum vi s-a părut și dacă ați plâns.