De ziua mea mi-am dat seama că viața e frumoasă
De sfântu' Petru am petrecut, ca niciodată în ultimii 21 de ani, pe două roți. Nu am vrut să fac cinste cu băutură nimănui, nu mi-au trebuit cadouri și torturi. Am răspuns frumos la urările de pe facebook, la mesaje și, bineînțeles, la telefoanele rudelor. În rest nu mi-a trebuit atenția nimănui. De ziua mea nu am avut chef de nimeni. Decât de mine. Prima parte a zilei am lenevit-o toată în pat. Citind. Apoi, apăsat de liniștea celor 4 pereți, am urcat pe bicicletă și am început să-mi pedalez evadarea. În sus, pe Dealul Feleac.
Am lăsat în urmă stresul orașului și m-am lăsat răsfățat de vânt, cu al său vâjâit ce-mi destindea auzul în timp ce-mi spulbera părul. Ușurința și plăcerea cu care am urcat până în Feleac m-au făcut să nu-mi dau seama că obiectivul meu fusese îndeplinit. Atât de repede... în doar 3 sferturi de ceas.
Un indicator pe care scrie „Turda 21” îmi face cu ochiu' și nu pentru că ar fi știut că 21 de ani e vârsta mea, ci pentru că 21 de Km mai erau până acolo. Până în acel oraș ce găzduiește în fiecare an Festivalul Național de Teatru „Alter Ego” la care în liceu trebuia să merg împreună cu trupa de teatru din care făceam parte. Ceasul arată ora 8 fără un sfert. Soarele este încă pe cer. Și răspunsul meu la întrebarea „Ce-ar fi să merg până la Turda?” este pozitiv. Fără nimic de-ale gurii, fără apă la mine. Fără să iau în calcul că va trebui să mă și întorc iar în timpul ăsta soarele s-ar putea să apună peste bicicleta mea neechipată cu lumini obligatorii.
Dau o pedală. Din mers îmi clătesc ochii cu faine peisaje. Mai dau o pedală. Mă opresc la un vișin să mănânc vreo câteva vișine. Mai dau o pedală. Și, instant, mă văd în Turda. Într-o turdă care tocmai când eu am ajuns, ea a început să se scalde în lumina apusului. Chita mea.
O apă cumpărată de la un chioșc de acolo îmi dă putere să fac (vreo) două poze prin oraș. Mai mult de un sfert de oră n-am putut să rămân pentru că nu-mi doream să se lase întunericul înainte de a ajunge înapoi în Cluj.
Drumul n-a mai fost atât de ușor la întoarcere. În atmosferă se ținea o luptă aprinsă între lumină și întuneric. Cu fiecare pedală pe care o dădeam, întunericul se lăsa tot mai apăsător peste mine în timp ce lumina solară se stingea treptat, treptat... până când dispăruse complet. În fața mea, linia albă continuă ce mi-era călăuză, se lumina când din spate mă depășeau mașinile ca niște gloanțe ce-ți trec pe la ureche și se stingea complet într-o lumină orbitoare la trecerea mașinilor din sens opus.
După câteva minute de infern în care am coborât Feleacu' în beznă, orașul m-a primit înapoi cu brațele deschise, ca pe un fiu risipitor. Am șuirat cu bucurie când am văzut că mă aflu pe o cale a Turzii iluminată și împânzită de gropi pe care nici măcar nu mă mai sinchiseam să le evit. Le savuram una câte una și simțeam din plin că trăiesc. La vita è bella!
Am lăsat în urmă stresul orașului și m-am lăsat răsfățat de vânt, cu al său vâjâit ce-mi destindea auzul în timp ce-mi spulbera părul. Ușurința și plăcerea cu care am urcat până în Feleac m-au făcut să nu-mi dau seama că obiectivul meu fusese îndeplinit. Atât de repede... în doar 3 sferturi de ceas.
Un indicator pe care scrie „Turda 21” îmi face cu ochiu' și nu pentru că ar fi știut că 21 de ani e vârsta mea, ci pentru că 21 de Km mai erau până acolo. Până în acel oraș ce găzduiește în fiecare an Festivalul Național de Teatru „Alter Ego” la care în liceu trebuia să merg împreună cu trupa de teatru din care făceam parte. Ceasul arată ora 8 fără un sfert. Soarele este încă pe cer. Și răspunsul meu la întrebarea „Ce-ar fi să merg până la Turda?” este pozitiv. Fără nimic de-ale gurii, fără apă la mine. Fără să iau în calcul că va trebui să mă și întorc iar în timpul ăsta soarele s-ar putea să apună peste bicicleta mea neechipată cu lumini obligatorii.
Dau o pedală. Din mers îmi clătesc ochii cu faine peisaje. Mai dau o pedală. Mă opresc la un vișin să mănânc vreo câteva vișine. Mai dau o pedală. Și, instant, mă văd în Turda. Într-o turdă care tocmai când eu am ajuns, ea a început să se scalde în lumina apusului. Chita mea.
O apă cumpărată de la un chioșc de acolo îmi dă putere să fac (vreo) două poze prin oraș. Mai mult de un sfert de oră n-am putut să rămân pentru că nu-mi doream să se lase întunericul înainte de a ajunge înapoi în Cluj.
Drumul n-a mai fost atât de ușor la întoarcere. În atmosferă se ținea o luptă aprinsă între lumină și întuneric. Cu fiecare pedală pe care o dădeam, întunericul se lăsa tot mai apăsător peste mine în timp ce lumina solară se stingea treptat, treptat... până când dispăruse complet. În fața mea, linia albă continuă ce mi-era călăuză, se lumina când din spate mă depășeau mașinile ca niște gloanțe ce-ți trec pe la ureche și se stingea complet într-o lumină orbitoare la trecerea mașinilor din sens opus.
După câteva minute de infern în care am coborât Feleacu' în beznă, orașul m-a primit înapoi cu brațele deschise, ca pe un fiu risipitor. Am șuirat cu bucurie când am văzut că mă aflu pe o cale a Turzii iluminată și împânzită de gropi pe care nici măcar nu mă mai sinchiseam să le evit. Le savuram una câte una și simțeam din plin că trăiesc. La vita è bella!
Comentarii
Trimiteți un comentariu