Captiv în septembrie
Septembrie, până nu demult, însemna în viața mea de copil o lună care-mi aducea chiar în mijlocul ei mult așteptatul început de școala când ai mei îmi cumpărau haine noi, primeam noi manuale. Noi materii de devorat, unii noi colegi de cunoscut, unii noi profesori. Reîntâlnirea cu prietenii din școală. Mirosul de proaspăt văruit al holului, al sălii de clasă. Toate acestea creau o atmosferă care mă acapara și mă motiva. Un farmec aparte aveau și discursurile profesorilor din primele ore.
Dar de când sunt student septembrie a devenit o lună ocupată cu restanțe, cu căutatul unui acoperiș sub care să stau cât timp căminele toate se închid, făcându-mi griji dacă prind loc la taxă sau la buget, griji dacă mai am loc în cămin sau nu anul ăsta universitar. Cu alte cuvinte, septembrie a devenit o lună a stresului.
Și nu vorbesc aici despre stresul acela din viața de zi cu zi cu care suntem obișnuiți cu toții să conviețuim. Vorbesc despre un stres care te sfâșie fără nici măcar un dram de compasiune. Te face să te întorci noaptea în pat când pe-o parte când pe alta, să tresari când te fură somnul având impresia că te împiedici sau să sari ca ars când somnul ți-e mai adânc și să freci un pumn la pernă cât ce poți, având impresia că ești atacat de vreo fiară feroce. Apoi să începi să râzi și să adormi la loc.
Septembrie nu mai este o lună cu miros de struguri copți și gutui. Septembrie îmi este acum o celulă cu patru pereți groși prin care mirosul fructelor tomnatice nu poate trece. Nu trec nici vocile cristaline ale copiilor ce merg bucuroși la școală cu ghiozdane noi sau vechi în spate. Nu le pot auzi decât din capul meu. Nici măcar vântul ce altădată îl descriam ca mângâind frunzele ruginii și dansând cu ele în armonioase vârtejuri, acum nu pot să-l mai simt. Pot doar să-l ascult. Și nu atunci când e calm, mângâietor, bine merci, ci când are dracii cei mai mari.
Măcar am o fereastră pe unul din cei patru pereți. Mică, ce-i drept, dar care-mi permite să mă bucur de suficientă lumină. Pot chiar să număr răsăriturile și asfințiturile și astfel să-mi dau seama câte zile au mai rămas. Nu mai este mult și e 1 octombrie. Atunci mă eliberez.
Dar de când sunt student septembrie a devenit o lună ocupată cu restanțe, cu căutatul unui acoperiș sub care să stau cât timp căminele toate se închid, făcându-mi griji dacă prind loc la taxă sau la buget, griji dacă mai am loc în cămin sau nu anul ăsta universitar. Cu alte cuvinte, septembrie a devenit o lună a stresului.
Și nu vorbesc aici despre stresul acela din viața de zi cu zi cu care suntem obișnuiți cu toții să conviețuim. Vorbesc despre un stres care te sfâșie fără nici măcar un dram de compasiune. Te face să te întorci noaptea în pat când pe-o parte când pe alta, să tresari când te fură somnul având impresia că te împiedici sau să sari ca ars când somnul ți-e mai adânc și să freci un pumn la pernă cât ce poți, având impresia că ești atacat de vreo fiară feroce. Apoi să începi să râzi și să adormi la loc.
Septembrie nu mai este o lună cu miros de struguri copți și gutui. Septembrie îmi este acum o celulă cu patru pereți groși prin care mirosul fructelor tomnatice nu poate trece. Nu trec nici vocile cristaline ale copiilor ce merg bucuroși la școală cu ghiozdane noi sau vechi în spate. Nu le pot auzi decât din capul meu. Nici măcar vântul ce altădată îl descriam ca mângâind frunzele ruginii și dansând cu ele în armonioase vârtejuri, acum nu pot să-l mai simt. Pot doar să-l ascult. Și nu atunci când e calm, mângâietor, bine merci, ci când are dracii cei mai mari.
Măcar am o fereastră pe unul din cei patru pereți. Mică, ce-i drept, dar care-mi permite să mă bucur de suficientă lumină. Pot chiar să număr răsăriturile și asfințiturile și astfel să-mi dau seama câte zile au mai rămas. Nu mai este mult și e 1 octombrie. Atunci mă eliberez.
imagine luată de aici
Comentarii
Trimiteți un comentariu