Ce sâmbătă însorită și faină am avut weekend-ul trecut
Uite că deja-i miercuri și gându-mi tot la ziua de sâmbătă îmi stă. A fost o zi așa de însorită și faină încât n-am cum să nu schițez un zâmbet când mi-o aduc aminte. Însorită a fost că așa s-a nimerit să pice 21 și să fie echinocțiul de primăvară chiar atunci. Știți voi, acel eveniment astronomic când chiar vine primăvară pe bune. Iar faină a fost pentru că în sfârșit am reușit să cunosc o bună parte din bloggerii clujeni.
Până să ajungem la berea cuvenită, necesară socializării, ne-am plimbat un pic prin centru și am mai aflat câte una alta despre oraș. Oana a ținut special pentru noi, ăștia cu blog, un tur ghidat. Tur despre care vreau să vă povestesc în continuare, în acest articol ce se anunță a fi cam lunguț. Pe la 12 și un minut ajung și eu în Piața Avram Iancu, locul de întâlnire și de început al turului , unde deja se adunase o mână de oameni: bloggeri și bloggerițe, voluntari și voulnterițe de la Cluj Greeters.
După ce ne-am strâns toți, se dă startul marii plimbări. Spun mare nu că ar fi fost o plimbare lungă, ci mare datorită frumuseții informațiilor ce urmează să le aflăm și pe care am să le redau și eu aici, în mare parte. Așadar, povestea începe. Ne facem o idee despre suprafața orașului în perioada romană și despre cum, mai târziu, au luat naștere cele 22 de turnuri de apărare ale cetății. Mai apoi, în secolul XIX, majoritatea au fost demolate pentru a se face loc modernizării și extinderii orașului. Au supraviețuit doar două din ele, pe care și azi le putem admira: Bastionul Croitorilor (vechiul Turn al Croitorilor) și Turnul Pompierilor situat pe strada Tipografiei. Povestioara continuă cu câteva informații interesante despre Piața Avram Iancu și clădirile din împrejur. Mă miră faptul că Teatrul Național a fost în trecut un depozit de lemne. Actuala clădire a fost construită în anul 1906 și până în 1919 a găzduit Teatrul Național Maghiar după care a fost preluată de către statul român. La 1 decembrie 1919 s-a deschis prima stagiune a Teatrului Naţional Român. Mai aud și ceva fain despre Cinema Victoria: Înainte de a se construi Cinema Republica (actualul Cinema Florin Piersic), cinematograful Victoria era cel mai mare din oraș. Acum, poate fi și cel mai mic, mie oricum îmi place să merg acolo pentru că se rulează și filme europene, pe gustul meu.
Ne continuăm drumeția printre clădirile proaspăt însorite ale Clujului, pe Bulevardul Eroilor, sau pe Ulița de Mijloc, așa cum i-am fi spus mai demult. Mai în colo, la intersecția cu Piața Unirii zărim „Clopotul”, pe numele său din buletin Monumentul Memorandiștilor. Ridicat în anul 1994 pentru a comemora centenarul procesului intentat în mai 1894 memorandiștilor, monumentul este realizat de sculptorul Eugen Paul și are o înălțime de 18.8 metri. Niciodată nu m-am oprit să citesc, dar acum aflu că pe-o parte a monumentului stă inscripționată o replică celebră a Doctorului Ioan Rațiu: „Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă”.
Afirmă și Oana să facem dreapta către Strada în Oglindă, care de fapt este Str. Iuliu Maniu, dar se mai numește și așa datorită faptului că la intersecția străzii cu Piața Unirii sunt Clădirile în Oglindă sau palatele Statusului Romano-Catolic – o impresionantă arhitectură realizată de budapestanul Ignar Alpar în stilul eclectic, secesionist și Art Noveau al sfârșitului secolului XIX și începutul secolului XX. În perioada interbelică, cele mai elegante spații comerciale se aflau în arealul acestor două clădiri.
Purcedem, tot cu gurile căscate, către Piața Unirii și facem dreapta pe lângă Palatul Banffy. Palatul este cel mai important edificiu baroc al oraşului şi este ridicat pe fundaţiile a patru case ale căror urme se mai văd la subsol, case pe care familia Banffy le-a cumpărat. În cadrul palatului funcţionează din 1956 Muzeul Național de Artă, cu o colecţie de peste 12,000 de piese de pictură, sculptură, artă grafică şi arte decorative.
Traversăm, mergem un picuț pe cea mai veche stradă a Clujului, adică pe Regele Ferdinand, numită în trecut și Gheorghe Doja. Apoi, imediat facem stânga pe Emil Zola. La intersecția cu Sextil Pușcariu facem cunoștință cu cea mai veche clădire din oraș. Turnul vechii cetăţi care, de-a lungul istoriei, a avut mai multe destinaţii cum ar fi cea de închisoare, depozit sau locuinţă. Aici a fost în detenţie Baba Novac şi duhovnicul său sârb, înainte de a fi executaţi in Piaţa Mare.
Poposim în Piața Muzeului, unde suntem acompaniați de ireproșabila voce a unui boschetar ce cânta „Frumoasa mea” de Marcel Pavel la un pet răpănos, pe post de microfon. Primește patru de da din partea noastră. Apoi, ne vedem de ale noastre și ascultăm povestioara despre piață. Pe locul Bisericii Franciscane, înainte s-a aflat prima biserică a Clujului, care a fost distrusă ulterior la Marea Invazie Mongolă din 1921. În mijlocul pieței se află Obeliscul sau Stâlpul Carolina, monument laic realizat în urma vizitei cuplului imperial vienez în 1817, împăratul Francisc I şi împărăteasa Carolina. Finalizat în anul 1831, monumentul a fost amplasat inițial la jumătatea dinstanţei dintre Hotelul Continental şi grupul statuar Matia Corvin. După 1898, când s-a pregătit spaţiul pentru statuia ecvestră a regelui născut în Cluj, Matia Corvin, obeliscul a fost mutat în actuala Piaţa Muzeului. Deci a avut și acest monument parte de plimbare, la fel ca și Lupoaica, situată astăzi pe Bulevardul Eroilor.
Povestea continuă. O luăm ușor pe Daicoviciu și apoi facem stânga pe Emil Isac, către Memo. La nr. 21 a locuit primul fotograf de renume din Transilvania, Veress Ferenc, care a avut primul atelier foto din Cluj și din Transilvania. Fotografiile lui constituie excepționale documente de epocă datorită faptului că au imortalizat diverse clădiri, detalii arhitectonice care fie s-au modificat fie nu mai există. Mai facem vreo câțiva pași și suntem întâmpinați de un miros îmbătător de mâncare bună. E de la restaurantul Maimuța Plângătoare, loc în care nu de puține ori am mâncat și eu. Restaurantul își are rădăcinile în perioada interbelică iar numele său a fost ales de către patron într-un moment de inspirație când a tras cu urechea la bârfele chelnerilor. Aceștia spuneau că patronul lor plânge ca o maimuță când se îmbată de ciudă că clienții restaurantului merg la bordelul de peste drum.
Dacă mirosul ne-a fost gâdilit într-un mod plăcut, nu același lucru am putea spune în continuare și despre auz. Când am făcut stânga pe Memorandumului, către Piața Unirii, am dat peste veșnicele lucrări. Cum dă căldura, cum încep să spargă. Praf, zgomot și aglomerație. Și pânza de cabluri tot deasupra capetelor noastre rămâne. Trecem peste! Nu lăsăm atenția pradă lucrurilor negative și ciulim urechile la povestioară. Aflăm că în actuala clădire a Muzeului Etnografic, a funcționat în perioada interbelică un cazino al ofițerilor.
Imediat ajungem în Piața Unirii și eu deja mă orientez către un bancomat Raiffeisen. Știam că urma să merg la bere și nu prea aveam cash în portofel. Părăsesc grupul și merg la agenția din piață. Când dau să deschid ușa, hopaa, că-i încuiată. N-au program în weekend și nu le-a trecut prin cap să lase ușa de la „verandă” deschisă, să poată omu' să vină să-și scoată bani și sâmbăta, și duminica. Ajung grupul din urmă. Oamenii erau abia la semafor, așteptau civilizat să se facă verde. Eu acolo niciodată nu aștept verde pentru că nu trec așa de multe mașini. Când ne hotărâm cu toții să trecem pe roșu, se și face verde. Frumos sentimentul. Trecem prin fața Bisericii Sfântul Mihail, cea mai importantă clădire monument din acest loc. Lucrările de construcție au durat mai bine de 150 de ani, încheindu-se cam prin 1442-1444. Biserica trebuia să aibă două turnuri, dar cel din colţul sud-vestic nu a fost făcut niciodată. La umbra statuii lui Matei Corvin, aducem în discuție acea legendă urbană despre statuile ecvestre care spune că modul în care sunt reprezentate picioarele calului arată cum a murit călărețul. Dacă cele două picioare din față ale calului sunt în aer, ar însemna că eroul (călărețul) a murit în luptă. Dacă un picior din față al calului este în aer, ar însemna că eroul a murit din cauza rănilor primite în război, sau a fost ucis mișelește. Și dacă toate cele patru picioare ale calului sunt la sol, ar însemna că personajul aflat pe cal a murit de moarte naturală.
Povestea se apropie de sfârșit, eu mă sustrag politicos și mă pornesc în căutarea unui bancomat. Ușor-oșor, ne retragem cu toții la Casa TIFF. După o așa plimbare productivă, merităm să bem o bere și să ne mai cunoaștem unii pe ceilalți.
În final, mai mulțumesc o dată Oanei pentru tur și pentru că mi-a dat documentația ei. Altfel, nu mi-aș fi amintit mare brânză din cele povestite și n-aș mai fi putut împărtăși cu voi din ce-am aflat sâmbătă despre Cluj. Țin să mulțumesc și Dumitriței pentru că mi-a dat voie să-i folosesc fotografiile. Și, nu în ultimul rând, îți mulțumesc ție, cel care ai ajuns până în acest punct cu cititul. Sper că ți-a plăcut „reportajul” meu.
Până să ajungem la berea cuvenită, necesară socializării, ne-am plimbat un pic prin centru și am mai aflat câte una alta despre oraș. Oana a ținut special pentru noi, ăștia cu blog, un tur ghidat. Tur despre care vreau să vă povestesc în continuare, în acest articol ce se anunță a fi cam lunguț. Pe la 12 și un minut ajung și eu în Piața Avram Iancu, locul de întâlnire și de început al turului , unde deja se adunase o mână de oameni: bloggeri și bloggerițe, voluntari și voulnterițe de la Cluj Greeters.
După ce ne-am strâns toți, se dă startul marii plimbări. Spun mare nu că ar fi fost o plimbare lungă, ci mare datorită frumuseții informațiilor ce urmează să le aflăm și pe care am să le redau și eu aici, în mare parte. Așadar, povestea începe. Ne facem o idee despre suprafața orașului în perioada romană și despre cum, mai târziu, au luat naștere cele 22 de turnuri de apărare ale cetății. Mai apoi, în secolul XIX, majoritatea au fost demolate pentru a se face loc modernizării și extinderii orașului. Au supraviețuit doar două din ele, pe care și azi le putem admira: Bastionul Croitorilor (vechiul Turn al Croitorilor) și Turnul Pompierilor situat pe strada Tipografiei. Povestioara continuă cu câteva informații interesante despre Piața Avram Iancu și clădirile din împrejur. Mă miră faptul că Teatrul Național a fost în trecut un depozit de lemne. Actuala clădire a fost construită în anul 1906 și până în 1919 a găzduit Teatrul Național Maghiar după care a fost preluată de către statul român. La 1 decembrie 1919 s-a deschis prima stagiune a Teatrului Naţional Român. Mai aud și ceva fain despre Cinema Victoria: Înainte de a se construi Cinema Republica (actualul Cinema Florin Piersic), cinematograful Victoria era cel mai mare din oraș. Acum, poate fi și cel mai mic, mie oricum îmi place să merg acolo pentru că se rulează și filme europene, pe gustul meu.
Ne continuăm drumeția printre clădirile proaspăt însorite ale Clujului, pe Bulevardul Eroilor, sau pe Ulița de Mijloc, așa cum i-am fi spus mai demult. Mai în colo, la intersecția cu Piața Unirii zărim „Clopotul”, pe numele său din buletin Monumentul Memorandiștilor. Ridicat în anul 1994 pentru a comemora centenarul procesului intentat în mai 1894 memorandiștilor, monumentul este realizat de sculptorul Eugen Paul și are o înălțime de 18.8 metri. Niciodată nu m-am oprit să citesc, dar acum aflu că pe-o parte a monumentului stă inscripționată o replică celebră a Doctorului Ioan Rațiu: „Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă”.
Afirmă și Oana să facem dreapta către Strada în Oglindă, care de fapt este Str. Iuliu Maniu, dar se mai numește și așa datorită faptului că la intersecția străzii cu Piața Unirii sunt Clădirile în Oglindă sau palatele Statusului Romano-Catolic – o impresionantă arhitectură realizată de budapestanul Ignar Alpar în stilul eclectic, secesionist și Art Noveau al sfârșitului secolului XIX și începutul secolului XX. În perioada interbelică, cele mai elegante spații comerciale se aflau în arealul acestor două clădiri.
Purcedem, tot cu gurile căscate, către Piața Unirii și facem dreapta pe lângă Palatul Banffy. Palatul este cel mai important edificiu baroc al oraşului şi este ridicat pe fundaţiile a patru case ale căror urme se mai văd la subsol, case pe care familia Banffy le-a cumpărat. În cadrul palatului funcţionează din 1956 Muzeul Național de Artă, cu o colecţie de peste 12,000 de piese de pictură, sculptură, artă grafică şi arte decorative.
Traversăm, mergem un picuț pe cea mai veche stradă a Clujului, adică pe Regele Ferdinand, numită în trecut și Gheorghe Doja. Apoi, imediat facem stânga pe Emil Zola. La intersecția cu Sextil Pușcariu facem cunoștință cu cea mai veche clădire din oraș. Turnul vechii cetăţi care, de-a lungul istoriei, a avut mai multe destinaţii cum ar fi cea de închisoare, depozit sau locuinţă. Aici a fost în detenţie Baba Novac şi duhovnicul său sârb, înainte de a fi executaţi in Piaţa Mare.
Poposim în Piața Muzeului, unde suntem acompaniați de ireproșabila voce a unui boschetar ce cânta „Frumoasa mea” de Marcel Pavel la un pet răpănos, pe post de microfon. Primește patru de da din partea noastră. Apoi, ne vedem de ale noastre și ascultăm povestioara despre piață. Pe locul Bisericii Franciscane, înainte s-a aflat prima biserică a Clujului, care a fost distrusă ulterior la Marea Invazie Mongolă din 1921. În mijlocul pieței se află Obeliscul sau Stâlpul Carolina, monument laic realizat în urma vizitei cuplului imperial vienez în 1817, împăratul Francisc I şi împărăteasa Carolina. Finalizat în anul 1831, monumentul a fost amplasat inițial la jumătatea dinstanţei dintre Hotelul Continental şi grupul statuar Matia Corvin. După 1898, când s-a pregătit spaţiul pentru statuia ecvestră a regelui născut în Cluj, Matia Corvin, obeliscul a fost mutat în actuala Piaţa Muzeului. Deci a avut și acest monument parte de plimbare, la fel ca și Lupoaica, situată astăzi pe Bulevardul Eroilor.
Povestea continuă. O luăm ușor pe Daicoviciu și apoi facem stânga pe Emil Isac, către Memo. La nr. 21 a locuit primul fotograf de renume din Transilvania, Veress Ferenc, care a avut primul atelier foto din Cluj și din Transilvania. Fotografiile lui constituie excepționale documente de epocă datorită faptului că au imortalizat diverse clădiri, detalii arhitectonice care fie s-au modificat fie nu mai există. Mai facem vreo câțiva pași și suntem întâmpinați de un miros îmbătător de mâncare bună. E de la restaurantul Maimuța Plângătoare, loc în care nu de puține ori am mâncat și eu. Restaurantul își are rădăcinile în perioada interbelică iar numele său a fost ales de către patron într-un moment de inspirație când a tras cu urechea la bârfele chelnerilor. Aceștia spuneau că patronul lor plânge ca o maimuță când se îmbată de ciudă că clienții restaurantului merg la bordelul de peste drum.
Dacă mirosul ne-a fost gâdilit într-un mod plăcut, nu același lucru am putea spune în continuare și despre auz. Când am făcut stânga pe Memorandumului, către Piața Unirii, am dat peste veșnicele lucrări. Cum dă căldura, cum încep să spargă. Praf, zgomot și aglomerație. Și pânza de cabluri tot deasupra capetelor noastre rămâne. Trecem peste! Nu lăsăm atenția pradă lucrurilor negative și ciulim urechile la povestioară. Aflăm că în actuala clădire a Muzeului Etnografic, a funcționat în perioada interbelică un cazino al ofițerilor.
Imediat ajungem în Piața Unirii și eu deja mă orientez către un bancomat Raiffeisen. Știam că urma să merg la bere și nu prea aveam cash în portofel. Părăsesc grupul și merg la agenția din piață. Când dau să deschid ușa, hopaa, că-i încuiată. N-au program în weekend și nu le-a trecut prin cap să lase ușa de la „verandă” deschisă, să poată omu' să vină să-și scoată bani și sâmbăta, și duminica. Ajung grupul din urmă. Oamenii erau abia la semafor, așteptau civilizat să se facă verde. Eu acolo niciodată nu aștept verde pentru că nu trec așa de multe mașini. Când ne hotărâm cu toții să trecem pe roșu, se și face verde. Frumos sentimentul. Trecem prin fața Bisericii Sfântul Mihail, cea mai importantă clădire monument din acest loc. Lucrările de construcție au durat mai bine de 150 de ani, încheindu-se cam prin 1442-1444. Biserica trebuia să aibă două turnuri, dar cel din colţul sud-vestic nu a fost făcut niciodată. La umbra statuii lui Matei Corvin, aducem în discuție acea legendă urbană despre statuile ecvestre care spune că modul în care sunt reprezentate picioarele calului arată cum a murit călărețul. Dacă cele două picioare din față ale calului sunt în aer, ar însemna că eroul (călărețul) a murit în luptă. Dacă un picior din față al calului este în aer, ar însemna că eroul a murit din cauza rănilor primite în război, sau a fost ucis mișelește. Și dacă toate cele patru picioare ale calului sunt la sol, ar însemna că personajul aflat pe cal a murit de moarte naturală.
Povestea se apropie de sfârșit, eu mă sustrag politicos și mă pornesc în căutarea unui bancomat. Ușor-oșor, ne retragem cu toții la Casa TIFF. După o așa plimbare productivă, merităm să bem o bere și să ne mai cunoaștem unii pe ceilalți.
În final, mai mulțumesc o dată Oanei pentru tur și pentru că mi-a dat documentația ei. Altfel, nu mi-aș fi amintit mare brânză din cele povestite și n-aș mai fi putut împărtăși cu voi din ce-am aflat sâmbătă despre Cluj. Țin să mulțumesc și Dumitriței pentru că mi-a dat voie să-i folosesc fotografiile. Și, nu în ultimul rând, îți mulțumesc ție, cel care ai ajuns până în acest punct cu cititul. Sper că ți-a plăcut „reportajul” meu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu