”La Bohème” sau cum am călătorit în trecut
Prima oară am avut întâlnire cu opera în luna iunie a acestui an, în Piața Unirii, în aer liber, când am fost părtaș la spectacolul Carmen. La vremea aceea am scris câteva rânduri pe blog, aici, prin care încercam să exprim experiența înălțătoare pe care am trăit-o acolo. Rânduri pe care le încheiam cu cuvintele „Ați câștigat un spectator fidel”, adresându-mă Operei Naționale Române, ca instituție. Însă, abia duminică seară, pe 15 noiembrie, am reușit să mă deconectez de la alergătura ordinară de zi cu zi. Am reușit cea de-a doua întâlnire cu această frumoasă manifestare a artei, cu teatrul liric.
De data aceasta, sărbătoarea nu s-a mai ținut în stradă, ci acasă la Operă, în același spațiu căruia în trecut i-am mai trecut pragul de vreo câteva ori, când am fost la o piesă de teatru sau la un concert. De fiecare dată când intru acolo sunt cuprins de un puternic sentiment de bucurie, de uimire. Privirea, ca a unui copil ce-i uimit de tot ce-l înconjoară, îmi este îndreptată în sus: Și mă minunez. Și mă întreb "Oare de ce nu vin mai des aici?” Aș sta tot timpul la Teatrul Național, Aș locui acolo, undeva într-o cameră subterană din care să ies doar la spectacole.
Duminică seară tot acel spațiu interior era altfel, purta o aură de sărbătoare. Și nu mai aparținea prezentului. Aparținea unui alt timp: din momentul în care am pășit înăuntru, am pășit în trecut. Și toți oamenii care au fost prezenți vreodată în acea sală mi s-au alăturat, pe rând, călătoriei. Și acum eram cu toții acolo! Asistam împreună la premiera operei „La Bohème”.
Pe scenă ni s-a dezvăluit tuturor o lume fermecătoare a trecutului, a Parisului anului 1830, o lume aparținând unor artiști, a unor oameni fascinanți prin simplitatea lor, prin viața boemă pe care o duceau la acea vreme, prin prietenia pură și iubirea adevărată dintre ei. Oameni pe care rareori îi mai poți întâlni și astăzi.
Mă uitam cu admirație la tot: decor, costume, mișcări. Nu puteam să nu mă gândesc la munca depusă pentru a construi această „mașinărie a timpului”. Să reușești să înșfaci spectatorul dintr-un prezent al anului 2015, al erei tehnologice în apogeu și să-l duci undeva înainte de 1900 este un lucru mare.. și frumos. Iar când nu mă gândeam la toate acestea, mă lăsam cuprins de acel fenomen cutis anserina declanșat prin muzica omniprezentă, prin emoțiile puternice transmise de vocile soliștilor și încercam să mă bucur cât mai mult că mă aflu acolo.
Aș vrea să închei aici aceste neîndemânatice cuvinte ale mele printr-un îndemn simplu către cititorii mei: Mergeți la operă!
De data aceasta, sărbătoarea nu s-a mai ținut în stradă, ci acasă la Operă, în același spațiu căruia în trecut i-am mai trecut pragul de vreo câteva ori, când am fost la o piesă de teatru sau la un concert. De fiecare dată când intru acolo sunt cuprins de un puternic sentiment de bucurie, de uimire. Privirea, ca a unui copil ce-i uimit de tot ce-l înconjoară, îmi este îndreptată în sus: Și mă minunez. Și mă întreb "Oare de ce nu vin mai des aici?” Aș sta tot timpul la Teatrul Național, Aș locui acolo, undeva într-o cameră subterană din care să ies doar la spectacole.
Duminică seară tot acel spațiu interior era altfel, purta o aură de sărbătoare. Și nu mai aparținea prezentului. Aparținea unui alt timp: din momentul în care am pășit înăuntru, am pășit în trecut. Și toți oamenii care au fost prezenți vreodată în acea sală mi s-au alăturat, pe rând, călătoriei. Și acum eram cu toții acolo! Asistam împreună la premiera operei „La Bohème”.
Pe scenă ni s-a dezvăluit tuturor o lume fermecătoare a trecutului, a Parisului anului 1830, o lume aparținând unor artiști, a unor oameni fascinanți prin simplitatea lor, prin viața boemă pe care o duceau la acea vreme, prin prietenia pură și iubirea adevărată dintre ei. Oameni pe care rareori îi mai poți întâlni și astăzi.
Mă uitam cu admirație la tot: decor, costume, mișcări. Nu puteam să nu mă gândesc la munca depusă pentru a construi această „mașinărie a timpului”. Să reușești să înșfaci spectatorul dintr-un prezent al anului 2015, al erei tehnologice în apogeu și să-l duci undeva înainte de 1900 este un lucru mare.. și frumos. Iar când nu mă gândeam la toate acestea, mă lăsam cuprins de acel fenomen cutis anserina declanșat prin muzica omniprezentă, prin emoțiile puternice transmise de vocile soliștilor și încercam să mă bucur cât mai mult că mă aflu acolo.
Aș vrea să închei aici aceste neîndemânatice cuvinte ale mele printr-un îndemn simplu către cititorii mei: Mergeți la operă!
Fotografii: Nicu Cherciu
Comentarii
Trimiteți un comentariu