Am fost la Inimi Cicatrizate și am văzut un film bun
Am fost vineri seară la proiecția de gală a inimilor cicatrizate. Nu știam nimic despre film, doar că e românesc. M-a atras prin nume, sună bine "Inimi Cicatrizate". Și cred că mulți dintre noi, trecuți de vârsta adolescenței, a elanurilor și-a iubirilor pătimașe, ar rezona măcar un pic cu epitetul. Înainte de proiecție, arunc totuși o privire peste descrierea event-ului. Văd că e regizat de Radu Jude și-mi aduc aminte de Aferim și că mi-a plăcut mult de tot Aferim. Atât de mult încât era să renunț acuma la un film bun.
Și-n amintirea comentariilor literare de la română, am să încep și eu cu "acțiunea se petrece..". Acțiunea se petrece în România perioadei interbelice, prin anul 1937, când pe străzi goneau cai cu trăsuri după ei. Era mai puțină poluare. Oamenii mai băgau prin "conversațiunile" lor câte ceva din latină și pițipoancele purtau nickname-uri franțuzești.
Filmul în sine este o ecranizare liberă, o adaptare, dacă vreți, a romanului omonim al lui Max Blecher. Despre Max credeam că e ceva scriitor german până să intru pe wiki și să aflu că, de fapt, e născut la Botoșani, e român de origine evreiască. De aici și legătura cu personajul principal din film, Emanuel, un tânăr inteligent, evreu.
Emanuel suferă de o boală foarte grea a coloanei vertebrale. Vertebrele sunt măcinate de o infecție, tot așa cum o măsea este mâncată de carii. Spre vindecare este internat într-un spital, într-un sanatoriu de pe malul mării, loc care va avea să se transforme într-un fel de cuib de cuci. Cel puțin la asta, la Zbor deasupra unui cuib de cuci, m-a dus cu gândul scena în care un pacient îl imită patetic pe Hitler, într-o seară de socializare și discuții aprinse despre Cioran, Antonescu și jidani.
În ciuda faptului că boala sa se agravează, tănărul își păstrează carisma. Chiar dacă este văzut cu ochi răi de cei din jur pentru că-i evreu – un fenomen colectiv în vremea aceea –, se integrează totuși de minune. Îi vrăjește pe cei din jur prin cultura pe care o are, prin felul său ferm, curajos, de a-și susține opiniile. Sincer să fiu, când îl auzeam cât de răspicat și necenzurat vorbea, nu-mi puteam imagina că nu și-ar primi niște pumni peste cap.
O altă latură a protagonistului este cea artistică, actoricească. Iar aici recunosc că m-am regăsit în proporție de 90%. Băiatul are o pasiune aprinsă pentru a reproduce reclame de la radio, modificându-și vocea. Reține poezii pe care le recită pe nerăsuflate fetelor din spital. Se îndrăgostește, scrie versuri, visează. Felicit interpretarea impecabilă a Lui Lucian Teodor Rus. Ai jucat un personaj fain, puternic, carismatic, romantic.
Un alt aspect pe care îl apreciez la film este imaginea, felul în care au fost luate unele cadre. Practic, dacă aș apăsa space pe film în orice moment, aș avea o fotografie artistică, într-un format elegant 4:3. Scena în care este montat ghips-ul m-a dus cu gândul la Scafandrul și Fluturele. Tot așa și aici spiritul se simte încuiat în propriul trup. Imaginile de pe malul mării, când pacienții erau scoși la aer proaspăt mi-au amintit de un alt film bun, spaniol, Mar Adentro.
Cred că n-aș greși dacă aș spune în final că "Inimi cicatrizate" este un film care se ridică la același calibru. Jos pălăria judelui Radu!
Și-n amintirea comentariilor literare de la română, am să încep și eu cu "acțiunea se petrece..". Acțiunea se petrece în România perioadei interbelice, prin anul 1937, când pe străzi goneau cai cu trăsuri după ei. Era mai puțină poluare. Oamenii mai băgau prin "conversațiunile" lor câte ceva din latină și pițipoancele purtau nickname-uri franțuzești.
Filmul în sine este o ecranizare liberă, o adaptare, dacă vreți, a romanului omonim al lui Max Blecher. Despre Max credeam că e ceva scriitor german până să intru pe wiki și să aflu că, de fapt, e născut la Botoșani, e român de origine evreiască. De aici și legătura cu personajul principal din film, Emanuel, un tânăr inteligent, evreu.
Emanuel suferă de o boală foarte grea a coloanei vertebrale. Vertebrele sunt măcinate de o infecție, tot așa cum o măsea este mâncată de carii. Spre vindecare este internat într-un spital, într-un sanatoriu de pe malul mării, loc care va avea să se transforme într-un fel de cuib de cuci. Cel puțin la asta, la Zbor deasupra unui cuib de cuci, m-a dus cu gândul scena în care un pacient îl imită patetic pe Hitler, într-o seară de socializare și discuții aprinse despre Cioran, Antonescu și jidani.
În ciuda faptului că boala sa se agravează, tănărul își păstrează carisma. Chiar dacă este văzut cu ochi răi de cei din jur pentru că-i evreu – un fenomen colectiv în vremea aceea –, se integrează totuși de minune. Îi vrăjește pe cei din jur prin cultura pe care o are, prin felul său ferm, curajos, de a-și susține opiniile. Sincer să fiu, când îl auzeam cât de răspicat și necenzurat vorbea, nu-mi puteam imagina că nu și-ar primi niște pumni peste cap.
O altă latură a protagonistului este cea artistică, actoricească. Iar aici recunosc că m-am regăsit în proporție de 90%. Băiatul are o pasiune aprinsă pentru a reproduce reclame de la radio, modificându-și vocea. Reține poezii pe care le recită pe nerăsuflate fetelor din spital. Se îndrăgostește, scrie versuri, visează. Felicit interpretarea impecabilă a Lui Lucian Teodor Rus. Ai jucat un personaj fain, puternic, carismatic, romantic.
Un alt aspect pe care îl apreciez la film este imaginea, felul în care au fost luate unele cadre. Practic, dacă aș apăsa space pe film în orice moment, aș avea o fotografie artistică, într-un format elegant 4:3. Scena în care este montat ghips-ul m-a dus cu gândul la Scafandrul și Fluturele. Tot așa și aici spiritul se simte încuiat în propriul trup. Imaginile de pe malul mării, când pacienții erau scoși la aer proaspăt mi-au amintit de un alt film bun, spaniol, Mar Adentro.
Cred că n-aș greși dacă aș spune în final că "Inimi cicatrizate" este un film care se ridică la același calibru. Jos pălăria judelui Radu!
Comentarii
Trimiteți un comentariu