Când devii prizonierul propriului trup
Imaginează-ți următoarea situație: într-o dimineață oarecare te trezești, ca după un somn lung, secat de puteri, vlăguit și primele cuvinte pe care le auzi sunt „Deschide-ți ochii”. După ce izbutești cu puțin efort să respecți porunca, vezi că ești înconjurat numai de oameni îmbrăcați în halat alb. Te străduiești să-ți amintești ce se întâmplă cu tine, cum ai ajuns într-un spital, însă tot ce-ți trece prin minte sunt doar niște imagini vagi. În urmă cu aproape 3 săptămâni ai suferit un atac cerebral și de atunci te afli în comă.
Unul din doctori îți dă verdictul. Suferi de o boală extrem de rară, ale căror cauze sunt inexplicabile, numită „sindromul locked-in”, tradus literal. „încuiat în sine însuși”. Ești complet paralizat, nu poți vorbi, nu poți înghiți. Însă, cu toate acestea, creierul tău funcționează normal, ești capabil să-i înțelegi pe cei din jurul tău, să le urmărești mișcările cu privirea, să-i auzi și să-i asculți.
Ce am încercat eu, prin cuvinte, în primul paragraf, reușește regizorul Julian Schnabel, prin imagini, în prima jumătate a peliculei distinsă cu două premii Globul de Aur pentru cel mai bun film străin și cel mai bun regizor – „Scafandrul și Fluturule”, (titlu original: „Le scaphandre et le papillon”). Spectatorul se rupe de realitatea ce-l înconjoară, uită de grijile cotidiene, de micile probleme și se transpune în pielea lui Jean-Dominique Bauby (interpretat de Mathieu Amalric) – omul care înainte de accident a fost un bărbat seducător cu o carieră de succes, redactor-șef al unei prestigioase reviste de modă și un tată de familie fericit, și care acum devine, subit, prizonier al propriului trup – scafandrul. Toate funcțiile motrice îi sunt distruse, în corpul său inert singurul lucru care mai mișcă fiind ochiul stâng – fluturele– ce-i va deveni fereastră de comunicare cu lumea.
Prin tehnica narativă a filmului în afara ecranului folosită de Schnabel, spectatorul este, aparent, unicul confident, singurul care știe ce se întâmplă în mintea personajului principal. Imaginea, uneori neclară, alteori strălucitoare și plină de culoare, face ca spectatorul să poată „gusta” măcar un pic din chinurile fizice, și nu numai, prin care trece inițial Jean-Do, cel mai greu de privit fiind coaserea ochiului drept, pe care paralizia l-ar fi expus unor vătămări cumulative, prin deficit de irigare. Pe lângă altele, un lucru de apreciat este faptul că eroul nostru nu-și pierde simțul umorului, se adaptează la noua lui stare de „legumă” și, chiar mai mult, reușește să comunice cu ceilalți clipind din ochi la fiecare literă a alfabetului, rostit în ordinea frecvenței utilizării.
Spre a doua jumătate a filmului, spectatorul este scos treptat din „ochiul” pacientului și pus într-un unghi mai obiectiv din care poate să asiste emoționat cum Jean-Dominique Bauby descoperă o nouă viață. Se redescoperă pe el însuși și, înzestrat cu multă răbdare, își găsește puterea de a scrie o carte. De fapt, n-o scrie, ci o „dictează”, mai bine spus. Câteva sute de mii de bătăi de pleoape pentru 120 de pagini prin care noi putem să vedem lumea și altfel.
Iar dacă nu v-a fost destul și dacă nu știați deja, aflați că Jean-Dominique Bauby a existat cu adevărat. S-a născut pe data de 23 aprilie 1952 în Franța, a fost un cunoscut jurnalist, redactor-șef al revistei ELLE, a avut doi copii: un băiat pe nume Théophile și o fată pe nume Céleste. La 3 zile după publicarea cărții, pe 9 martie 1997 ,se stinge din viață, glumind până în ultima clipă.
E greu să vizionezi acest film fără să te cuprindă acel fenomen fiziologic numit cutis anserina sau fără ca măcar o singură dată să te năpădească vreo două-trei lacrimi. După ce-am terminat filmul, m-am ridicat din pat și eram conștient de pașii mei, de atingerea întrerupătorului, de faptul că pot vorbi. Iar pe de altă parte, mă gândeam că noi, cei sănătoși, de multe ori ne lăsăm prinși în mreaja lucrurilor fizice din jurul nostru și uităm că oricând putem evada din trupurile noastre, putem lăsa mintea să zboare, putem să inventăm și să ne reinventăm. Putem să visăm cu ochii deschiși.
Unul din doctori îți dă verdictul. Suferi de o boală extrem de rară, ale căror cauze sunt inexplicabile, numită „sindromul locked-in”, tradus literal. „încuiat în sine însuși”. Ești complet paralizat, nu poți vorbi, nu poți înghiți. Însă, cu toate acestea, creierul tău funcționează normal, ești capabil să-i înțelegi pe cei din jurul tău, să le urmărești mișcările cu privirea, să-i auzi și să-i asculți.
Ce am încercat eu, prin cuvinte, în primul paragraf, reușește regizorul Julian Schnabel, prin imagini, în prima jumătate a peliculei distinsă cu două premii Globul de Aur pentru cel mai bun film străin și cel mai bun regizor – „Scafandrul și Fluturule”, (titlu original: „Le scaphandre et le papillon”). Spectatorul se rupe de realitatea ce-l înconjoară, uită de grijile cotidiene, de micile probleme și se transpune în pielea lui Jean-Dominique Bauby (interpretat de Mathieu Amalric) – omul care înainte de accident a fost un bărbat seducător cu o carieră de succes, redactor-șef al unei prestigioase reviste de modă și un tată de familie fericit, și care acum devine, subit, prizonier al propriului trup – scafandrul. Toate funcțiile motrice îi sunt distruse, în corpul său inert singurul lucru care mai mișcă fiind ochiul stâng – fluturele– ce-i va deveni fereastră de comunicare cu lumea.
Prin tehnica narativă a filmului în afara ecranului folosită de Schnabel, spectatorul este, aparent, unicul confident, singurul care știe ce se întâmplă în mintea personajului principal. Imaginea, uneori neclară, alteori strălucitoare și plină de culoare, face ca spectatorul să poată „gusta” măcar un pic din chinurile fizice, și nu numai, prin care trece inițial Jean-Do, cel mai greu de privit fiind coaserea ochiului drept, pe care paralizia l-ar fi expus unor vătămări cumulative, prin deficit de irigare. Pe lângă altele, un lucru de apreciat este faptul că eroul nostru nu-și pierde simțul umorului, se adaptează la noua lui stare de „legumă” și, chiar mai mult, reușește să comunice cu ceilalți clipind din ochi la fiecare literă a alfabetului, rostit în ordinea frecvenței utilizării.
Spre a doua jumătate a filmului, spectatorul este scos treptat din „ochiul” pacientului și pus într-un unghi mai obiectiv din care poate să asiste emoționat cum Jean-Dominique Bauby descoperă o nouă viață. Se redescoperă pe el însuși și, înzestrat cu multă răbdare, își găsește puterea de a scrie o carte. De fapt, n-o scrie, ci o „dictează”, mai bine spus. Câteva sute de mii de bătăi de pleoape pentru 120 de pagini prin care noi putem să vedem lumea și altfel.
Iar dacă nu v-a fost destul și dacă nu știați deja, aflați că Jean-Dominique Bauby a existat cu adevărat. S-a născut pe data de 23 aprilie 1952 în Franța, a fost un cunoscut jurnalist, redactor-șef al revistei ELLE, a avut doi copii: un băiat pe nume Théophile și o fată pe nume Céleste. La 3 zile după publicarea cărții, pe 9 martie 1997 ,se stinge din viață, glumind până în ultima clipă.
E greu să vizionezi acest film fără să te cuprindă acel fenomen fiziologic numit cutis anserina sau fără ca măcar o singură dată să te năpădească vreo două-trei lacrimi. După ce-am terminat filmul, m-am ridicat din pat și eram conștient de pașii mei, de atingerea întrerupătorului, de faptul că pot vorbi. Iar pe de altă parte, mă gândeam că noi, cei sănătoși, de multe ori ne lăsăm prinși în mreaja lucrurilor fizice din jurul nostru și uităm că oricând putem evada din trupurile noastre, putem lăsa mintea să zboare, putem să inventăm și să ne reinventăm. Putem să visăm cu ochii deschiși.
articol scris în august 2014 pe blogul Cultură în doi
Comentarii
Trimiteți un comentariu