Dincolo de timpi, la Wizz-Air Cluj-Napoca Marathon
Dincolo de timpi, dincolo de dorința de a trece de linia de sosire cât mai repede, de a te depăși, în primul rând pe tine, și eventual pe ceilalți, este bucuria competiției. Duminică, 9 aprilie 2017, o dată fixată de mult timp în calendarul propriu, am trăit cele mai frumoase emoții de când am crescut încoace. În drum spre stadion, echipat deja pentru alergare, m-a cuprins un sentiment puternic, asemănător cu cel din prima zi de școală. Un sentiment pe care nu l-am mai trăit niciodată. Tot centrul orașului era închis circulației mașinilor și redat omului biped. Maratoniștii care și-au luat startul cu un pic peste o oră mai repede decât cei de la semi erau pe traseu. Iar pe margine, oamenii aplaudând și încurajând jucau rolul de combustibil sau energizant pentru alergători. Cerul era de un senin optimist, soarele primăvăratic strălucea puternic, iar frunzele de un verde crud al copacilor erau mișcate de-o blândă adiere de vânt. Întreg orașul era o sărbătoare, o celebrare a sănătății și a vieții.
Înconjurat de această atmosferă feerică, prin fața ochilor acoperiți de-o pereche ieftină de ochelari de soare, începuse a mi se perinda imagini din trecut alergând la antrenamentele pentru acest eveniment. S-a încheiat o toamnă de inițiere, a trecut o iarnă geroasă ce-mi împletea barba în promoroacă și iată că venise primăvara – momentul mult așteptat. Și-n acel fel de delir mă gândeam la o chestie. Mă gândeam că premiul deja îl aveam. Premiul meu erau toate acele alergări de-a lungul a trei anotimpuri. ”Și ce-mi mai trebuie atunci?”, m-am întrebat. Pot acum să mă întorc acasă? Am început să râd. De fapt, aveam nevoie de acea experiență unică. Și îmi mai trebuia și o victorie. O învingere a propriilor limite și a fricii ce mă cuprinse. Mă temeam c-o să mă apuce durerea de genunchi și că n-o să mai pot termina semimaratonul. Aceasta era cea mai mare teamă a mea.
Peste puțin timp, ajuns în arenă, a început numărătoarea inversă. Mă poziționasem lângă pacemakerii corespunzători obiectivelor mele. Și încet am pornit. Prima jumătate a cursei, primii 10 Km n-am zis nici pâs. Înlăuntrul meu mă stresa acea temere, iar din afară eram îmbrățișat de frumusețea atmosferei înconjurătoare care mă lăsa fără cuvinte. Deși îl cunosc de aproape 5 ani, orașul nu mai era același. Era ca o iubită mireasă, pe care, tot așa, deși o cunoști de ani de zile, îi știi defectele și calitățile, în ziua aceea specială este cu totul alta, este de-o frumusețe negrăitoare. Este perfectă. Pe parcursul traseului, erau oameni care cântau, voluntari care te întâmpinau cu apă și cu fructe, și publicul ce îți zâmbea. Parcă și clădirile orașului făceau parte din acest public.
Când am ajuns în parc, văzându-mă trecut de jumătatea cursei și încă fiind în cea mai bună formă, am început și eu să prind glas. Temerea mea se disipase aproape complet. De la un punct de sonorizare, le-am auzit pe Surorile Osoianu și m-am bucurat într-atât încât am început și eu să cânt. Acum nu mă mai simțeam al solului, ci al aerului. Simțeam că zbor precum un nouraș ce trece pe sus, ca în cântec.
După al 16-lea Km, tot așa cum o capsulă se desprinde de naveta spațială mamă, m-am desprins și eu de grupul de alergători profesioniști (pacemakeri) cu care alergasem constant până atunci. Simțeam că mai am energie și că pot mai mult. Mai aveam doar 5 Km. Dar cât combustibil poate avea în rezervor o amărâtă de capsulă spațială? Exact! Energia mi s-a consumat repede, însă asta nu înseamnă că m-am lăsat pe tânjeală. Am continuat să trag. Momentul când am intrat prin Parcul Babeș m-a mai hrănit încă un pic cu frumusețea lui. Iar mai apoi, spre sfârșitul semimaratonului, am început să bat palma cu cine apucam de pe margine. Gestul ăsta mă împingea înainte ca un propulsor.
Și iată-mă ajuns la linia de finish. După trecerea în glorie a acesteia, picioarele se încăpățânează și parcă mai vor să alerge. Știam că pentru organism poate fi șocantă o oprire bruscă și atunci am mai mers un pic. Abia acum am început să simt durerile. Ele au fost acolo tot timpul, doar că nu le-am simțit. Și asta nu mai conta. În față bucuriei unui vis împlinit, orice altceva, în momentul acela, pare un lucru mărunt. Mă îndrept spre zona de masaj, beau vreo două ape. Dau ceva în gură, cum spune mama. Fructe, iaurt, batoane. Iar pe celălalt plan, lăuntric, se începe a contura un alt obiectiv, o altă limită de doborât, un alt vis. Doar să mă ajute Dumnezeu și să mă țină picioarele.
Înconjurat de această atmosferă feerică, prin fața ochilor acoperiți de-o pereche ieftină de ochelari de soare, începuse a mi se perinda imagini din trecut alergând la antrenamentele pentru acest eveniment. S-a încheiat o toamnă de inițiere, a trecut o iarnă geroasă ce-mi împletea barba în promoroacă și iată că venise primăvara – momentul mult așteptat. Și-n acel fel de delir mă gândeam la o chestie. Mă gândeam că premiul deja îl aveam. Premiul meu erau toate acele alergări de-a lungul a trei anotimpuri. ”Și ce-mi mai trebuie atunci?”, m-am întrebat. Pot acum să mă întorc acasă? Am început să râd. De fapt, aveam nevoie de acea experiență unică. Și îmi mai trebuia și o victorie. O învingere a propriilor limite și a fricii ce mă cuprinse. Mă temeam c-o să mă apuce durerea de genunchi și că n-o să mai pot termina semimaratonul. Aceasta era cea mai mare teamă a mea.
Peste puțin timp, ajuns în arenă, a început numărătoarea inversă. Mă poziționasem lângă pacemakerii corespunzători obiectivelor mele. Și încet am pornit. Prima jumătate a cursei, primii 10 Km n-am zis nici pâs. Înlăuntrul meu mă stresa acea temere, iar din afară eram îmbrățișat de frumusețea atmosferei înconjurătoare care mă lăsa fără cuvinte. Deși îl cunosc de aproape 5 ani, orașul nu mai era același. Era ca o iubită mireasă, pe care, tot așa, deși o cunoști de ani de zile, îi știi defectele și calitățile, în ziua aceea specială este cu totul alta, este de-o frumusețe negrăitoare. Este perfectă. Pe parcursul traseului, erau oameni care cântau, voluntari care te întâmpinau cu apă și cu fructe, și publicul ce îți zâmbea. Parcă și clădirile orașului făceau parte din acest public.
Când am ajuns în parc, văzându-mă trecut de jumătatea cursei și încă fiind în cea mai bună formă, am început și eu să prind glas. Temerea mea se disipase aproape complet. De la un punct de sonorizare, le-am auzit pe Surorile Osoianu și m-am bucurat într-atât încât am început și eu să cânt. Acum nu mă mai simțeam al solului, ci al aerului. Simțeam că zbor precum un nouraș ce trece pe sus, ca în cântec.
După al 16-lea Km, tot așa cum o capsulă se desprinde de naveta spațială mamă, m-am desprins și eu de grupul de alergători profesioniști (pacemakeri) cu care alergasem constant până atunci. Simțeam că mai am energie și că pot mai mult. Mai aveam doar 5 Km. Dar cât combustibil poate avea în rezervor o amărâtă de capsulă spațială? Exact! Energia mi s-a consumat repede, însă asta nu înseamnă că m-am lăsat pe tânjeală. Am continuat să trag. Momentul când am intrat prin Parcul Babeș m-a mai hrănit încă un pic cu frumusețea lui. Iar mai apoi, spre sfârșitul semimaratonului, am început să bat palma cu cine apucam de pe margine. Gestul ăsta mă împingea înainte ca un propulsor.
Și iată-mă ajuns la linia de finish. După trecerea în glorie a acesteia, picioarele se încăpățânează și parcă mai vor să alerge. Știam că pentru organism poate fi șocantă o oprire bruscă și atunci am mai mers un pic. Abia acum am început să simt durerile. Ele au fost acolo tot timpul, doar că nu le-am simțit. Și asta nu mai conta. În față bucuriei unui vis împlinit, orice altceva, în momentul acela, pare un lucru mărunt. Mă îndrept spre zona de masaj, beau vreo două ape. Dau ceva în gură, cum spune mama. Fructe, iaurt, batoane. Iar pe celălalt plan, lăuntric, se începe a contura un alt obiectiv, o altă limită de doborât, un alt vis. Doar să mă ajute Dumnezeu și să mă țină picioarele.
Mulțumesc!
Comentarii
Trimiteți un comentariu