Marți

Uneori, după o zi plină ca asta, mi se face dor să vorbesc cu ea. Pe messenger este inactivă de o oră sau mai mult. Va trebui să-mi stăpânesc sentimentul și să aștept până mâine. Sau oare îmi va trece dacă voi povesti aici ceva despre ea? Mă îndoiesc. Mai mult chiar, probabil mi-aș amplifica dorul. Dor. Ce cuvânt! Într-o limbă latină ar însemna „de aur”. În limba noastră sunt sigur că e ceva și mai mult. Mie tot timpul, de când m-am născut, mi s-a întâmplat să-mi fie dor de câte cineva sau de ceva.

Copil. Perioada 2000 - 2004. N-aș putea spune exact anul. Sunt internat la pediatrie în Botoșani pentru o săptămână. Din fericire nu este vorba de vreo boală sau alte probleme de sănătate, ci de veșnicul meu defect de vedere. Spun veșnic, dar sunt convins de efemeritatea hipermetropiei mele. Când va rămâne doar sufletul nu voi mai avea nevoie de ochelari sau lentile de contact. Jumătate de oră pe zi trebuie să stau pe un scaun și să mă uit într-un aparat care scoate un hârșâit continuu și constant. Ideea e să nu-mi mișc privirea de la acea imagine. Este o căsuță cu potecă pe un câmp. Poate îmi mai puneau și altele. Doar pe asta mi-o amintesc acum. Cele 30 de minute trec foarte greu.

Mă bucur când închei ședința pentru că în acest fel știu că va mai trece o zi din cele cinci sau șapte și că voi fi liber să plec acasă. Îmi este teribil de dor de mama mea. Eu spun că îmi e dor de casă. Simt o oarecare rușine copilărească să spui că-ți este dor de mama. Mai ales băiat fiind. Dar acasă este același lucru cu mama. Fără ea s-ar destrăma totul. Stau la fereastra salonului și ascult croncănitul ciorilor care se adăpostesc în acei înalți copaci din curtea pediatriei. În noptieră știu că am niște piersici pe care mi le-a dat mama când am plecat de acasă. Mi-e frică să le mănânc. Numai dacă le-aș vedea aș începe să plâng. De Dor.

Este 8 noiembrie. Perioada de internare s-a sfârșit. O iau la pas pe bulevardul Mihai Eminescu. Știu că la un moment dat va trebui să mă opresc în locul unde se face din mână la mașini pentru ocazie. Nu știu exact unde e locul, dar îmi voi da eu seama. Și mi-am dat seama. Cobor în Flămânzi, la pădure. Este zăpadă și nu este cărare. E dimineață și ce zi frumoasă! Cânt tot drumul prin pădure „la mulți ani”. Este ziua mamei mele, Gabriela. Ajung la biserica satului, în Poiana și-o găsesc acolo. Ce bucurie! Îi urez veșnicie și-o îmbrățișez strâns.