Exercițiul de recunoștință

Continui mini-seria de postări despre obiceiurile mele bune. Exercițiul de recunoștință presupune să mă gândesc în fiecare zi la 5 lucruri pentru care sunt recunoscător. Uneori le și notez într-un caiet, alteori doar le enumăr pe degete. În momentul când fac acest exercițiu, automat chimia creierului se schimbă și în suflet se instalează o liniște și o stare de bine.

Zilele astea m-am apucat să citesc Omul în căutarea sensului vieții (Man’s Search for Meaning), scrisă de neurologul și psihiatrul austriac Viktor Frankl, care a rezistat ororilor Holocaustului. Citind câteva paragrafe în care autorul descrie din punct de vedere psihologic cum simțea omul viața în lagărele naziste, într-o zi, la acest exercițiu am scris: "Sunt recunoscător că sunt liber și că pot merge aproape oriunde pe acest Pământ".

În alte zile scriu lucruri mai simple ca: "sunt recunoscător că am mașină și că oricând pot pune curu' în ea și să mă plimb" sau "sunt recunoscător pentru somonul ăla foarte bun pe care l-am mâncat la prânz". De 4 luni de când fac acest exercițiu, cred că de foarte puține ori am repetat aceleași lucruri. De obicei evit să repet aceleași lucruri pentru a-mi supune mintea unui exercițiu de imaginație și pentru a mă convinge că am atât de multe lucruri pentru care să fiu recunoscător.

Ideea este că noi suntem construiți să nu ne mai dorim ceea ce deja avem, iar asta ne închide ochii recunoștinței și ai aprecierii și ne face să gonim după alte și alte circumstanțe care să ne gâdile dopamina.

Bineînțeles că exercițiul de recunoștință nu are ca scop să te bage într-un soi de automulțumire. Eu îl simt ca pe o trecere în revistă a ceea ce deja am sau sunt și cum pot ca, folosindu-mă de resursele din prezent, să-mi aștern un viitor mai bun, și să construiesc o versiune mai bună a mea pentru mâine.

În loc de încheiere, vă las o imagine cu mine când mă îndreptam spre Vârful Omului din Munții Rodnei, un moment pentru care am fost super recunoscător.